După Câmpulung (Campolongo, sfârşitul secolului al XIII-lea) şi Argeş (Argyas, prima jumătate a secolului al XIV-lea), Târgoviştea a devenit, încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea (cca. 1368), curte domnească secundară, iar din primul deceniu al secolului al XV-lea reşedinţă principală a voievodului Mihail (cca. 1409-1420), fiul şi asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Ţării Româneşti (Maior Valachia).

Din acest început de veac, curtea de pe valea Ialomiţei, potenţată în evoluţia sa de importante activităţi comerciale, precum şi de anumite circumstanţe politico-militare, a devenit, în scurt timp, principala reşedinţă a suveranilor Ţării Româneşti, curte care şi-a păstrat funcţiile, cu unele intermitenţe, până în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Reperele fundamentale ale rapidului progres înregistrat de oraşul reşedinţă Târgovişte au fost reprezentate, în primul rând, de activarea drumului comercial care făcea legătura între oraşul transilvănean Braşov şi portul dunărean Brăila, situat în extrema estică a statului muntean, iar în cel de-al doilea rând de....

După Câmpulung (Campolongo, sfârşitul secolului al XIII-lea) şi Argeş (Argyas, prima jumătate a secolului al XIV-lea), Târgoviştea a devenit, încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea (cca. 1368), curte domnească secundară, iar din primul deceniu al secolului al XV-lea reşedinţă principală a voievodului Mihail (cca. 1409-1420), fiul şi asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Ţării Româneşti (Maior Valachia).

Din acest început de veac, curtea de pe valea Ialomiţei, potenţată în evoluţia sa de importante activităţi comerciale, precum şi de anumite circumstanţe politico-militare, a devenit, în scurt timp, principala reşedinţă a suveranilor Ţării Româneşti, curte care şi-a păstrat funcţiile, cu unele intermitenţe, până în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Reperele fundamentale ale rapidului progres înregistrat de oraşul reşedinţă Târgovişte au fost reprezentate, în primul rând, de activarea drumului comercial care făcea legătura între oraşul transilvănean Braşov şi portul dunărean Brăila, situat în extrema estică a statului muntean, iar în cel de-al doilea rând de poziţia strategică a oraşului, devenit în anii 1368-1369 refugiu al familiei domneşti şi principalul centru de comandă al opera]iunilor militare din timpul războiului dintre Vladislav Vlaicu şi regele Ungariei, Ludovic de Anjou, conflict finalizat prin înfrângerea oştilor maghiare pe frontul de luptă de pe valea Ialomiţei.

O altă menţiune importantă a oraşului este în legătură directă cu Cruciada de la Nicopole, când, în anul 1396, un tânăr scutier numit Johann Schiltberger, ajuns prizonier al otomanilor după celebra bătălie, va menţiona că a trecut în drumul său spre teatrul de război balcanic şi prin cele două capitale ale Ţării Româneşti, Argeş şi Târgovişte (Agrich und Türkoich).

Poziţiei militare strategice a oraşului i s-a asociat şi calitatea de vamă comercială, prin care se impozita comerţul desfăşurat pe drumul Brăilei, precum şi cel promovat înŢaraRomânească de negustorii din Polonia, interesaţi şi ei, desigur, de potenţialul economic al statului valah. Sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân, care şi-a avut principala curte la Argeş, a marcat pozitiv destinul istoric al Târgoviştei, care devenea, odată cu urcarea lui Mihail I pe tronul statului muntean, reşedinţa principală a Ţării Româneşti.

În scurt timp, după uciderea lui Mihail în primăvara anului 1420, în urma războiului împotriva lui Mahomed I, şi impunerea pe tron a lui Radu Praznaglava (1420-1422) de către sultanul otoman, scaunul de la Târgovişte va deveni principalul obiect de dispută al pretendenţilor de sânge basarabesc impuşi pe tron de către ireconciliabilele forţe ale timpului, regii maghiari şi sultanii otomani. Documentele interne de cancelarie, precum şi corespondenţa externă a domnilor atestă efervescenţa diplomatică de la curtea târgovişteană, plasată într-un mod cât se poate de fericit pe un mare drum comercial, dar şi într-un cadru geographic care permitea o apărare eficace sau o retragere facilă spre zona muntoasă.

Relativ mica distanţă faţă de fluviul Dunărea, devenită prima linie a frontului antiotoman, precum şi apropierea de Transilvania au plasat curtea de la Târgovişte în avangarda iniţiativelor cruciate promovate, în primul rând, de domnii români, apoi de curia papală, regatul maghiar şi alte state cointeresate.

La curtea de pe Ialomiţa au luat importante decizii politice, marii domni Dan al II-lea (1422-1431), Vlad Dracul (1437-1442, 1444-1447) şi fiul său Vlad Dracula (1448, 1356-1462, 1476), ultimii sfârşindu-şi domniile şi viaţa în urma unor lupte purtate la Târgovişte. Domnii menţionaţi au făcut celebru oraşul capitală, curtea de la Târgovişte situându-se, din perspectivă diplomatică, printre centrele politice de seamă ale Europei medievale. Începând cu anul 1462, când oraşul şi curtea au fost trecute prin foc şi sabie de Mahomed al II-lea, cel încununat în anul 1453 cu aureola de cuceritor al capitalei lui Constantin cel Mare, centrul politic al Ţării se va muta pe malul râului Dâmboviţa, în oraşul Bucureşti, întemeiat ca cetate de Vlad Dracula şi unul din punctele înaintate ale frontului antiotoman. Bucureştii vor deţine, însă, pentru scurt timp statutul de reşedinţă principală şi numai în vremea domniilor lui Radu cel Frumos (1462-1474), Basarab Laiotă (1473-1474, 1475-1477) şi Basarab Ţepeluş (1474, 1478-1481), asigurate militar de către Imperiul Otoman. Distrugerile provocate curţii din Bucureşti de incursiunile militare ale domnului Moldovei – celebrul Ştefan cel Mare (1457-1504), care va purta un lung şi glorios război antiotoman, în care va încerca să implice şi statul de la sud de Carpaţi – vor determina relocarea scaunului de domnie din nou la Târgovişte, circumstanţial între anii 1473- 1481, dar începând cu anul 1481, când debutează domnia lui Vlad Călugărul (1481-1495), şi până către anul 1545, oraşul va redeţine statutul de reşedinţă principală a Ţării Româneşti.

Din deceniul şapte al secolului al XVI-lea Târgoviştea va împărţi statutul de reşedinţă secundară împreună cu reşedinţele dinPiteştişi Gherghiţa, Bucureştiul fiind în această perioadă centrul politic cel mai important al Ţării. Un destin favorabil curţii târgoviştene a fost reprezentat de iniţiativele ctitoriceşti ale cultivatului principe Petru Cercel (1583-1585), fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), care a demarat un impresionant proiect de reconstrucţie a curţii domneşti, soldat cu o refacere masivă a componentelor arhitecturale din cadrul incintei. Scurta sa domnie a întrerupt într-o mare măsură finalizarea proiectului, dus pe mai departe de urmaşii săi aflaţi pe tronul Basarabilor.

Ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, marcate de preparativele inevitabilului conflict militar dintre Habsburgi şi Imperiul Otoman, au repus pe harta marilor capitale europene şi Târgoviştea, devenită teatru de lupte în timpul Războiului cel Lung, la care au participat şi domnii Ţării Româneşti, epopeea lui Mihai Viteazul (1593-1601) sau campanile militare ale lui Radu Şerban (1602-1611) reprezentând remarcabile şi legendare pagini de istorie. Tributul plătit de oraş a fost mare, curtea devenind, pentru o scurtă perioadă a anului 1595, sediul trupelor comandate de Sinan Paşa, unul dintre cei mai mari strategi ai Imperiului Otoman, ale cărui trupe au fost înfrânte la Târgovişte de Mihai Viteazul în toamna anului menţionat.

Renăscută din propriile ruine, curtea va continua să reprezinte unul dintre importantele scaune de domnie ale Ţării Româneşti, redevenind capitală în anul 1640, în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654). În vremea acestui mare domn Târgoviştea va atinge apogeul dezvoltării sale ca centru economic şi politic, iar în plan militar au fost luate măsuri fără precedent în istoria sa, oraşul şi curtea fiind masiv fortificate cu noi şanţuri, ziduri şi turnuri de apărare. Moartea domnului, cu urmări tragice pentru oraş şi curte ce au culminat cu distrugerea completă a reşedinţei în anii 1659-1660, a determinat relocarea reşedinţei principale din nou în oraşul Bucureşti, care va rămâne, din acest moment, capitala Ţării Româneşti. Meritul de a salva de la degradare completă scaunul târgoviştean, părăsit vreme de trei decenii, i-a revenit lui Constantin Brâncoveanu, a cărui uriaşă bogăţie a trecut în legendă. Marele domn a fost unul dintre cei mai prolifici ctitori de monumente, imprimând arhitecturii acleziastice şi seculare un stil aparte, care-i şi poartă numele. Refacerea curţii de la Târgovişte, începută în 1692, a reprezentat o datorie a domnului faţă de istoria vechii curţi, unde au domnit înaintaşii săi basarabi, unii fiind imortalizaţi într-un mare tablou votiv, ce ocupă tot peretele vestic al pronaosului bisericii din curtea domnească. Ea va servi ca reşedinţă de vară a celui cunoscut în epocă drept prinţul aurului (Altân Bey), nemaifiind folosită vreodată după martiriul său şi al fiilor săi, petrecut pe 15 august 1714 la Istanbul.