Parcul Etnografic Naţional “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, primul muzeu în aer liber din România, a fost înfiinţat la 1 iunie 1929, ca secție a Muzeului Etnografic al Ardealului, prin hotărârea Ministerului Cultelor şi Artelor. Parcul Naţional a fost recunoscut oficial prin Legea privitoare la organizarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei şi a Parcului Naţional din Cluj, publicată în Monitorul Oficial din 5 aprilie 1932. Întemeietorul parcului, etnograful Romulus Vuia, a optat pentru o formă de organizare în care unele gospodării rurale originale urmau să fie locuite de ţărani, antrenaţi în activităţi economice tradiţionale. Suprafața inițială a parcului era de 75 de hectare.

În perioada 1929-1940 au fost transferate în Parcul Etnografic următoarele construcţii: Casa din Vidra (1929), o stână din Poiana Sibiului împreună cu ciobanul şi 75 de oi (1930), Troiţa din Lupşa (1931), Gospodăria din Telciu (1932) - donaţia locuitorilor comunei Telciu şi Șura maghiară din Stana (1936). De asemenea, a fost deschis restaurantul muzeului, Gaudeamus, care oferea vizitatorilor Parcului....

Parcul Etnografic Naţional “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, primul muzeu în aer liber din România, a fost înfiinţat la 1 iunie 1929, ca secție a Muzeului Etnografic al Ardealului, prin hotărârea Ministerului Cultelor şi Artelor. Parcul Naţional a fost recunoscut oficial prin Legea privitoare la organizarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei şi a Parcului Naţional din Cluj, publicată în Monitorul Oficial din 5 aprilie 1932. Întemeietorul parcului, etnograful Romulus Vuia, a optat pentru o formă de organizare în care unele gospodării rurale originale urmau să fie locuite de ţărani, antrenaţi în activităţi economice tradiţionale. Suprafața inițială a parcului era de 75 de hectare.

În perioada 1929-1940 au fost transferate în Parcul Etnografic următoarele construcţii: Casa din Vidra (1929), o stână din Poiana Sibiului împreună cu ciobanul şi 75 de oi (1930), Troiţa din Lupşa (1931), Gospodăria din Telciu (1932) - donaţia locuitorilor comunei Telciu şi Șura maghiară din Stana (1936). De asemenea, a fost deschis restaurantul muzeului, Gaudeamus, care oferea vizitatorilor Parcului Etnografic produse tradiționale din Transilvania.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a construcțiilor din Parcul Etnografic au fost distruse. La întoarcerea la Cluj, în 1945, dintre unităţile transferate în cadrul Parcului Naţional se mai păstrau doar casa moţului văsar din Vidra, comuna Avram Iancu, şi restaurantul muzeului, Gaudeamus.

În 1956, Teodor Onișor și Valer Butură au restructurat planul tematic al parcului, stabilind criteriile științifice pe baza cărora urmau să fie transferate construcțiile în Parcul Etnografic, precum și zonarea etnografică a Transilvaniei. Au fost proiectate, cu această ocazie, patru sectoare tematice: un sector cu tipuri zonale de gospodării şi cu monumente de arhitectură, un altul cu instalaţii şi ateliere ţărăneşti, un sector etnobotanic, cu culturi tradiţionale şi construcţii aferente din hotarul satului şi un sector etnozoologic, cu construcţii pastorale şi animale de rasă locală.

Această viziune novatoare, adoptată ulterior în majoritatea muzeelor europene de profil, a fost abandonată din cauza unei conjuncturi nefavorabile, realizându-se, printr-o ajustare a planului iniţial, doar sectorul tehnic şi cel al gospodăriilor zonale, organizate spaţial pe numai 16 hectare, într-o reţea aerată ce sugerează structura unui sat tradiţional răsfirat.

Primul sector include instalaţii tehnice şi ateliere ţărăneşti databile în perioada secolelor XVIII-XX, care ilustrează tehnicile tradiţionale de prelucrare a lemnului şi a fierului, de obţinere a aurului, de prelucrare a ţesăturilor de lână, a lutului, a pietrei, de măcinare a cerealelor şi de obţinere a uleiului comestibil.

Al doilea sector conţine gospodării ţărăneşti tradiţionale reprezentative pentru zone etnografice distincte din Transilvania, cuprinzând construcţii datate în perioada secolelor XVII-XX, echipate cu întregul inventar gospodăresc necesar.

Selectate riguros, cu discernământ şi probitate ştiinţifică, în urma unor îndelungate campanii de cercetare, de către trei generaţii de muzeografi etnografi, stimulaţi de devotamentul profesional al unor personalităţi marcante, de talia regretatului Valeriu Butură, construcţiile expuse - majoritatea datate prin inscripţii - se numără printre cele mai vechi şi mai valoroase monumente de arhitectură din patrimoniul etnografic al României.