De la înfiinţarea sa şi până în prezent, Muzeul Naţional Cotroceni, un spaţiu în care memoria istorică şi culturală a României se împleteşte cu artele plastice şi decorative, s-a impus în mediul cultural românesc ca o instituţie modernă.

Muzeul este amenajat în cadrul unui monument istoric reprezentativ pentru arhitectura românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, palatul regal Cotroceni, care a integrat remarcabil o parte din arhitectura medievală a mănăstirii ctitorite de domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, către finele veacului al XVII-lea.

Specificitatea îi este conferită de îmbinarea caracteristicilor unui spaţiu memorial, cu o istorie de aproape 350 de ani, cu cele ale unui muzeu de artă decorativă. Saloanele şi apartamentele sale au o deosebită putere evocatoare, accentul fiind pus nu doar pe valoarea intrinsecă a diferitelor artefacte, ci şi pe semnificaţia lor din perspectiva raporturilor cu personalităţile care au locuit în aceste încăperi de-a lungul timpului.

Ansamblul Cotroceni

Istoria Cotrocenilor, parte integrantă a istoriei naționale, a început acum patru secole, pe când zona, înconjurată de vestiții Codri ai Vlăsiei, cuprindea terenuri agricole și un sat de țărani liberi. Renumele și strălucirea Cotrocenilor încep însă odată cu domnia lui Șerban Cantacuzino (noiembrie 1678-28 octombrie 1688), care deținea „moșia” încă din 1660. Ca mai toți domnitorii Țărilor Române, Șerban Cantacuzino a avut vocație de ctitor. Grație acestei vocații, între anii 1679 -1681, la Cotroceni s-a construit, sub directa supraveghere a domnitorului, mănăstirea cuprinzând biserica de rit ortodox, casele domnești, casele egumenești, chiliile călugărilor și alte anexe, înconjurate de o incintă ale cărei ziduri masive confereau ansamblului aspectul unei veritabile cetăți.

O perioadă nouă în istoria Cotrocenilor începe în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, el cerând, în 1862, arhitectului Carol Benesch să refacă locuințele domnești, care, mobilate cu piese elegante, vor deveni reședința de vară a prințului Unirii și a soției sale, Doamna Elena.

O pagină importantă din istoria Cotrocenilor se scrie odată cu urcarea pe tronul României a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Cum Palatul Domnesc din Calea Victoriei era reședința oficială, la 10 iunie 1866 Corpurile Legiuitoare oferă principelui Carol ca reședință de vară vechile case domnești de la Cotroceni, unde va locui împreună cu soția sa, Elisabeta și fiica, principesa. Regele Carol I și regina Elisabeta au locuit o perioada mai lungă la Cotroceni în perioada reamenajării palatului din Calea Victoriei, începută în 1885, după care, cuplul regal s-a mutat de la Cotroceni în Marele Palat. Rămâne însă în istorie inițiativa meritorie a regelui Carol I de a transforma vechile case domnești de la Cotroceni într-un palat regal modern, realizat în maniera ecletismului francez.

Proiectul noii reședințe a fost încredințat lui Paul Gottereau, arhitectul care lucrase și la transformarea și extinderea Palatului Regal din Calea Victoriei. Palatul Cotroceni va fi locuit de perechea princiară, Ferdinand și Maria, începând din martie 1896. Sub influența prințesei/reginei Maria, Palatul Cotroceni a trecut, între anii 1900-1910 și 1913-1915, printr-o serie de transformări și amenajări interioare.

Indiferent de transformările suferite, Cotroceniul a păstrat parfumul unor istorii care s-au spus și s-au scris. De departe, unul dintre cele mai importante evenimente, cu un impact crucial asupra viitorului României, l-a reprezentat Consiliul de Coroană (14/27 august 1916) în care s-a decis mobilizarea generală și intrarea în Primul Război Mondial.
Palatul Cotroceni a fost nu numai martorul unor evenimente politice de primă însemnătate pentru istoria țării noastre, ci și gazda unor mari pictori, muzicieni și scriitori precum George Enescu, Grigoraș Dinicu, Nicolae Grigorescu, Alexandru Vlahuță, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, dirijorii Felix Weingartner, Molinari etc. După moartea reginei Maria, regele Carol al-II-lea și regele Mihai I nu vor mai folosi Cotroceniul ca reședință, preferând palatul de pe Calea Victoriei. Pe lângă abandonul în care a fost lăsat, ansamblul Cotroceni a fost grav afectat de cutremurele din 1940 și 1977. Între 1949 și 1976, aici s-a organizat Palatul Pionierilor.

În perioada 1977-1988, Palatul Cotroceni a fost refăcut, lucrările realizându-se sub conducerea arhitectului Nicolae Vlădescu. Atunci s-a decis și construirea aripii noi care adăpostește, în prezent, sediul Administrației Prezidențiale. Recuperarea unor epoci istorice cu referinţe cultural-artistice de maximă importanţă pentru evul mediu românesc, cea cantacuzino-brâncovenească, dar și cea a modernităţii statului român, a fost motivul care a stat la baza hotărârii de guvern din 12 iulie 1991 prin care s-a organizat, în aripa veche a palatului, Muzeul Național Cotroceni. Din 2001, Muzeul a fost transferat în subordinea Administraţiei Prezidenţiale. De la înființare, pe lângă rolul de depozitar de patrimoniu, Muzeul Național Cotroceni a reușit, prin activitatea sa, să prezinte în mod autentic identitatea istorică, dar și actualitatea culturală românească, devenind o piesă de referință a patrimoniului național și a tezaurului european.

Biserica Palatului Cotroceni

Odată ce treci pragul Muzeului Naţional Cotroceni, în curtea interioară, descoperi ceea ce a întruchipat adevărata inimă a Ansamblului arhitectural Cotroceni: Biserica. Ctitorit de voievodul Șerban Cantacuzino, lăcașul de cult, deși nu a mai ajuns până la noi decât prin croiala volumetrică și caracteristicile funcționale, reprezintă un monument istoric de o deosebită valoare.

Zidirea Mănăstirii Cotroceni a început la 26 mai 1679, din porunca domnului Țării Românești, Şerban Cantacuzino, aşa cum a rămas înscris în pisania originală, de deasupra uşii de intrare în biserică. La sfințire, bisericii i s-a stabilit dublu hram, "Adormirea Maicii Domnului" şi "Sfinţii Mucenici Serghie şi Vach". Mănăstirea Cotroceni, odată construită, a fost închinată celor douăzeci de mari mănăstiri de la Sfântul Munte Athos. În hrisovul de închinare a înscris Şerban Cantacuzino şi dorinţa sa de a fi înmormântat la Cotroceni.

Aşezământul de cult a avut de suferit de-a lungul vremii, fiind lovit pe rând atât de marile cutremure din 1738 și 1802, cât și de numeroase jafuri și incendii provocate de cotropitori, fie ei otomani, austrieci sau ruși. Au urmat ditrugerile provocate de cutremurele din 1940 și 1977 și, în cele din urmă, demolarea completă a bisericii prin decizia lui Nicolae Ceauşescu, în 1984. Prin efortul deosebit al constructorilor și al reprezentanţilor de atunci ai Oficiului de patrimoniu al Municipiului București, Muzeului Municipiului Bucureşti şi Muzeului Naţional de Artă, s-a reuşit recuperarea celei mai mari părţi a pietrăriei bisericii şi extragerea unei părți din frescă.

Ansamblului Cotroceni avea să îi fie redată inima mai târziu, în perioada 2003-2009, prin reconstruirea bisericii pe vechile fundații, reintegrându-se în noul așezământ toate elementele originale salvate la demolare.